Nu am mai postat articole pe blog de ceva vreme fiind extreme de prins cu alte înscrisuri. Am citit de curând un articol pe un site de știri locale despre lăsarea la vatră a lui Ovidiu Balint.

Știrea ca știrea dar mai cu seamă suita de comentarii m-a amărât. Nu indignat, nu înfuriat, nu scârbit, ci AMĂRÂT. Deh, dreptul fiecăruia de a se exprima.

Am să vă spun acum direct de ce a fost Balint Bun pentru mine.

Acum mai bine de zece ani cu echipa de studenți și elevi ARTSTUDIO a casei de cultură manageriată de proaspătul director Ovidiu Balint  ajungeam în Europa. Bunăoară  în Belgia era pentru întâia dată când se auzea de România și de Arad. Una dintre cele mai mai mari bucurii ale vieții mele a fost aceea când i-am văzut pe copiii noștrii între tinerii celor mai puternice națiuni europene. Muncind cot la cot cu ei. Făcusem un spectacol după Lewis Caroll. După reprezentație m-a căutat o regizoare de origine engleză și mi-a spus că vrea să-mi vorbească. Am înghețat. Cam umblasem prin text, îl întorsesem pe toate fețele, știam că englezii sunt foarte reticenți la nou iar cand e vorba de textele lor sunt ca niște fiare. Orice text se joacă în Anglia întocmai precum l-a scris autorele, fără nici cea mai mică modificare. Mă așteptam la o săpuneală din partea dumneaei dar n-a fost așa. Tipa ne-a mulțumit și ne-a mărturisit că l-a regăsit pe Caroll în universul propus de noi și a socotit drept novatoare trei momente din spectacol. Cu această trupă am colindat țara și am fost răsplătiți cu premii și trofee oferite de personalități care au prezidat juriile cum ar fi Dorel Vișan, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Mircea Rusu, Felicia Filip.

Tinerii de atunci sunt acum actori profesioniști care lucrează cu mari regizori ca Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniutiu, Radu Afrim. O fi puțin? Nu mi se pare.

Apoi s-a născut underground-ul și odată cu el Aradul a devenit iarăși cunoscut în țară și în lume. Cu ,,tot ce se dă,,text produs  de teatrul Imposibil în colaborare cu Balint ajungeam să fim invitați pentru întâia dată în Festivalul Național de teatru de la București și la Festivalul internațional de teatru de la Sibiu. Spectacolul s-a jucat trei ani și a fost vizionat de aproape patru mii de oameni. Apoi am descălecat în capitala Finlandei și am avut bucuria de asista la premiera aceluaiși text, de data asta în limba engleză. Cu ajutorul lui Balint am avut șansa de a fi primul autor român jucat în Helsinki. După premieră au avut loc mici discursuri, eu eram mega-emoționat. Nu am vorbit, eu când sunt foarte fericit, cânt. Sau joc. Ca Zorba. Le-am cântat un cântec vechi românesc pe care Ovidiu a fost nevoit ulterior să-l traducă deoarece toți cei de față s-au arătat mega-interesați de versuri. Am fost atât de mândri că suntem români.  La toamnă voi mai avea o premieră acolo în coporducție cu alți autori iar la anul viitor cu siguranță voi mai fi implicat într-un proiect comun.

Peste o săptămână voi fi prezent la Sibiu, la Festivalul Internațional de teatru pentru a doua oară unde voi asista la lansarea unei antologii bilingve de teatru scris și spectacolul lectură ,,Jim cară molozul,,iar publicul va alege dacă să fie pus în scenă de teatrul gazdă. Acest text l-am scris în urma unui atelier de lucur cu Katalin Thuroczy dramaturg de mare forță din Ungaria invitată de Balint Ovidiu să susțină un prim laborator de dramaturgie la Arad. I-a urmat apoi Ellie Malka, Victor Scoradeț, Matei Vișniec, Alina Nelega, Radu Macrinici. Ar mai mai multe de bine de pomenit dar mă opresc aici.

Au mai fost și divergențe dar discuțiile noastre contradictorii s-au dovedit a fi ulterior constructive. În ultima perioadă a apărut pe canavaua societății noastre o specie nouă, Cei Ce Promit. Promit susținere, bani,  dracu-laku și te lasă cu ochii în soare. Multe proiecte interesante au căzut din pricina asta. Și totuși Balint a încercat să reziste și să ducă mai departe un univers unde să se poată regăsi fiecare: în teatru, folk, folclor, rock, jazz, chiar film. Targul meșterilor olari, luna plină de carte, spectacole în festivalul de la Avignonn.

Că va fi schimbat nu e un capăt de lume. Se vrea cam de mult chestia asta. Nicio funcție nu e bătută în cuie. Încă mai cred că nu va fi așa sper să fie doar o furtună de rău augur. Poate cel care va veni după el va reuși să ducă mai departe ce a început Mihai Popovici și a desăvârșit Balint. Sau să facă ceva mult mai bun. Doamne ajută.

Ori doar să asigure un climat potrivit pentru pseudoproducții populiste bune de promovat imaginea Celor Ce Promit. Mă opresc aici. Simt așa o umbră necrologică în vorbele mele și nu despre asta e povestea. Vreau numai să-i mai spun domnului Ovidiu Balint așa cum ne-a fost vorba mereu ,,Mulțam, bace. Și să ne găsim toată viața așa cum ne-am cunoscut atunci când am venit în urbe, umăr lângă umăr,,

Eu sunt doar un exemplu, cu siguranță că există o sumdenie de oameni cărărora Ovidiu le-a dat o șansă. Din curiozitate, aruncați doar un ochi pe numărul de fani ai festivalului underground. Și hai să începem să construim o data și o dată lumea noastră românească pornind de la ce ne-a fost dat să fie bun.

,,într-o grădină/lâng-o tulpină/zării o floare/ca o lumină/s-o rup mi-e frică/s-o las mi-e frică/că vine altul/și mi-o rădică.’’

Am citat din poema de Văcărești. Poezie veche și lesnicios de pus pe ritmuri armonioase. Ai crede că e manea la prima ascultare. Dar nu este. Așa asculta așa ceva la o nuntă. Sau în taxi. Sau în vizită. Sau pe terasă. Sau în Microbusul de oradea. Intenționat am scris așa pentru că pe lângă starea din mijlocul respectiv de transport orașul mi s-a părut mic la sosire. Drept urmare l-am scris cu o mic.

Un studiu efectuat de Muzeul Țăranului Român arată că maneaua e brand de țară. Nu știu ce să zic. Nu pot să comand Nimănui ce să asculte, anotimpul în care să asculte, ce dorește să asculte, ca să zic așa. Șî nu vreau să insist pentru că eu zîc că dacă mă înțelege cineva ce vreau să spun eu aici, atunci acela mă șî pircepe la marele fix, să trăiască el șî precenii care mă pircep așa cum sunt și pe care eu îi bucur așa cum mă percep.

Maneaua are efect. Cum frast face, nu știu. Hai să găsim o cheie ca și alte muzichii să aibe trecerea de care v-am pomenit adineaori. Am fredonat trei săptămâni un crâmpei captat de urechea mea perversă care suna în cuvinte cam așa: ,,mi-am dorit o bicicletă/am primit de ziua mea/să trăiască mama, tata/să îmi ia și altceva.’’ În consecință mi-am cumpărat o bicicletă ca un posedat și jur că de acolo mi se trage.

Alteceva.

Nu știu dacă vedeo clipul clar muzical pe care am avut bucuria să-l vezionez la un amic s eîncadrează la categoria ,,maneauă’’ dar brand de imagine este. Pen’ că acțiunea se petrece ,,geparce’’ peste mări și oceane. Taman în,, îngepărtatul neviork.’’ Filmul începe cu doi taragotiști care vin agale sonorizând, unul dinspre 65 street celălalt dinspre 72 street. Cei doi se așează simultan pe marginile zidului unui havuz situat la intersecția lui 65-72 streets cu 64-73 streets. După acordurile de început, din mijlocul havuzului,  sare doamna solistă Stana Izbaștina împachetată în drapel american cantând: ,,frunzuliță viorea/ iată-mă America/da mi-e dor de țara mea/țara mea cu munți și ape/șî cu oameni buni la toace.’’

Nașpa de nașpa.

Cum la fel de nașpa mi s-a părut o gospodină care gătea tocăniță de varză cu ciolan de purceluș pe muzică de vivaldi. Doamna cu pricina îmi destăinuia didctic cum că dumneaei, vivaldie, îi dă o grămadă de idei în bucătărie, brahms o ajută la trebăluit prin în sufragerie, ceaikovski face minuni în baie iar cu franz liszt se descurcă  în dormitor. Norcoul dumneaei cu vacanțele în care se delectează cu angela similea și madălina manloe.

și    totuși     și     totuși     și     totuși     și     totuși

,,Nu credeam să-nvăț / a muri vreodată’’

Ascultând doar pușca/și cureaua lată.

Nu aștept s-o duc bine. Dacă ,,bine’’ înseamnă casă, piscină, patru mașini, excursie în Grecia, zeci de carduri m-ai pierdut definitiv. O fi bine, nu zic nu, dar mă lipsesc bucuros de această perspectivă. Dacă rău înseamnă să nu ai nemika din acestea înseamnă că sunt în criză.
Din două cuvinte orice discuție ajunge inevitabil la criză.

Eu am crescut cu altă noțiune asupra mult uzitatului cuvânt numit criză. Bunica mea și-a dat verigheta pentru câteva kilograme de făină de porumb. Mama îmi povestea despre anii de după război, ani de secetă, teroare, foamete. Eu am apă și pâine. Sunt fericit.

Cu siguranță există numeroase cazuri de sărăcie crâncenă, nu pot decât să zic o rugăciune ca să le ușureze cel de sus traiul. Soluții nu mă pricep să găsesc. Nu mai pot să fac nimic. Cu toate că teoretic am toate motivele să dărâm munții. Și totuși nu mai pot să fac nimic. Sunt un om sfâșiat, sfârșit. Criză.

Nu învinuiesc pe nimeni despre ce mi se petrece. Nu mă plâng. Dacă sunt conștient de chestia asta mi se pare ok. Mi se spune mereu că aș fi putut să fac ceva important,,ceva despre care să audă toată lumea.’’Se poate. Criză. Dar nu mă interesează să mă știe toată lumea. Nu mi-am închipuit în niciun fel anii 2000, nu am speranțe, nici dezamăgiri. Dar nu merge. Să fie de vină efectele societății de consum excesiv asimilate cu toții porii de poporul meu?

Să fie matricea umană în reconstrucție adâncă? Totul se petrece foarte repede. Abia dacă apucă să se isprăvească apa sfințită de la Bobotează că în vitrine apar iepurașii de Paști. Caniculă, începe școala, trei greve și e iarăși moșul în galantare. Vremea nu mai are vrece. Criză de timp. Viteză. E și normal doar suntem în 2000 și ceva. Să nu strivim liliacul. Buburuzele. Și pe cel de lângă noi în ușcheala asta buimacă.

Această călcare a omului de către om o voi numi astăzi criză. O criză porcină.

Despre cum se produce desăvârșirea instruirii unui june în școlile românești se vorbește de multă vreme.

Despre cum am alergat ieri pe stradă să-l salut pe un elev din clasa mea care s-a făcut că nu mă recunoaște am să vă spun acum.

Bulevard, lume multă, mărțișoare, beșteleală, căldură, voie bună, norocoși.(un nene vindea parfumuri originale,, dă cinzeci de lei și ai ce să oferi,, norocosule’’)

Mă îndreptam voios către liceu unde încă mai am opt ore pe săptămână. Spun încă, s-ar părea că în curând n-o să mai corespund din punct de vedere profesional, adicătelea nu am nu știu ce modul pedagogic obligatoriu din toamnă. Om vedea.

Mă îndreptam spre liceu să le predau actorie. Cică le predau actoria lor. Sună emoționant.

În mulțime surprind un elev de la clasa mea. Dau să-l salut dar se face că nu mă cunoaște. Sau poate mi s-o fi părut că nu mă recunoaște. Deh, tocmai atunci eram bântuit de f-o viziune. Se poate. Mai zic o dată. Tipul o ia mai repejor pe bulevard flancat de doi amici.

Mă întorc și o iau la picior după el. Alex, ce faci? Hai la școală, sau măcar stai să vorbim. Moment jenant. Se oprește în cele din urmă că n-are ce face.

De ce nu vii la clasă, bre, alex? Îmi permit să-l întreb încă o dată. Mă privește scurt. Caută o minciună potirvită da nu intră. Sau realizează că nu are rost. Nu pot să vin azi, îmi spune, îmi pun bași pe boxe.

Ce să facem cu el?

Să-l iertăm, zice un coleg al elevului. George. Are cea mai originală scuză din câte mi-a fost dat să aud.

Asta se învață acum. Despre cum să ne punem bași la căciula furată. Dacă nu știți cum devine vă iluminează nenea ăla, pavel parcă-l chema, dar nu apostolul, ci scriitorul, ăla, bre, zi-i să-i zic, pavel corupți.

Mă întreb întocmai cum o făcea deunăzi fratele Albert.

În orașul prin care mă târăsc întocmai ca ghepardul limax sunt martorul unor gesturi de solidaritate reală neinfluențate de organizații non sau guv, de partide politice sau alianțe civice. Unul dintre ele este cel al biletului de tramvai, cunoașteți tripul, biletul pe care îl întâlnești la urcarea în tramvai pe banchetă sau lângă compostor, care pe stil nou ți se strecoară în mână la urcare.

O dată am acceptat această tranzacție tăcută, mă întâlnisem cu vărul mihai – nu de alta, nu ne-am văzut cam de multișor și ne-am luat cu news-urile. Bă, hai să fac biletul că uite, vorbesc cu tine și poate iau amendă. Nu te mai stresa, zice mihai, ia-l pe al meu, eu cobor la prima. Și m-am trezit cu gratuitatea solidară în mână. Sunt român, așa că undeva în lăcruța mea ancenstrală m-am simțit teribil de mulțumit că am realizat ceva, o mică economie, fără să fac nimic.

Apoi m-au apucat remușcările. Îmi imaginam rețele întregi de solidari clandestini care-și distribuie biletele după un regulament precis, își dau înțelegere prin mesaje care unde urcă sau coboară, au șepci ori alte însemne care să-i deosebească de abonați ori plătitori. Vedeam compania de transport în comun nevoită să facă disponibilizări masive, directorii nedumeriți că tramvaiele sunt pline iar încasările sunt inexistente. Ce nu merge?

Pe de altă parte mi-am zis, dă-i încolo cu tramvaiele lor cu tot. Bieții oameni abia dacă mai au bani de-o pâine ori un blister cu paracetamol, lasă-i să se ajute și ei cum pot. În plus, mai și plouă.

Acum două zile la urcare într-un patru barat o doamnă îmi întinde biletul. Nu vreau să-l iau, doamna insistă și mi-l strecoară în palmă. Alerg după ea și i-l returnez politicos, fără explicații. Mă privește nedumerită, aproape îngrozită. O, nu. Asta nu i s-a mai întâmplat niciodată în toată viața ei de pasageră deschisă către celălalt confrate călător. Cred că am fost singurul care am refuzat-o.

Solitarul.

,,A fost odată un Domn bogat care avea cea mai frumoasă valiză din ţară. Iar în valiza asta minunată trăia un broscoi imens. Broscoiul era mare, mare cât un copil şi îi aducea domnului noroc. Orice lucru pe care punea mâna, orice muncă, orice afacere, orice amor – totul îi reuşea fiindcă era mereu ajutat de broscoiul cel nemaipomenit.

Tot broscoiul făcea ca domnul să fie iubit de toată lumea. Ştiţi cine era prietenul lui cel mai bun? Însuşi preşedintele ţării. Îl invita adeseori şi discuta cu el despre problemele lui. După care beau ţuică şi spuneau bancuri. Pe urmă domnul se întorcea acasă la broscoiul lui imens care îl aştepta cuminte în valiză.

Exista însă şi o dorinţă mai specială pe care o avea broscoiul cel imens. Domnul trebuia să-i facă o dată pe săptămână o baie caldă cu săpun. Nu avea pretenţii de săpun special, putea să fie şi un săpun obişnuit care se găsea peste tot la supermagazin. Doi lei şi optzeci de bani pachetul cu cinci bucăţi. Domnul trebuia să radă săpunul pe răzătoarea pentru brânză apoi să-l pună într-un lighean nu prea adânc în care turna apă călduţă. Apoi aşeza broscoiul care nu păţea absolut nimic, nu înota prin clăbuc, nu plescăia, doar orăcăia mulţumit de două ori. După un sfert de oră domnul îşi scotea broscoiul din clăbuc şi îl ţinea sub apa de la robinet până îl clătea de toată spuma de pe trupul lui cel verde.

Broscoiul îşi lăsa picioarele lui verzi să atârne, aşa, ca şi când ar fi mort, iar stăpânul ştia că ăsta e lucrul care îi place cel mai mult broscoiului său aducător de noroc. Îl ştergea apoi cu şervete de bucătărie. După care broscoiul care era un broscoi aducător de noroc avea grijă ca stăpânului să-i reuşească totul dar absolut totul. Domnul îi dădea din când în când câte un pahar cu vine de coacăze iar de mâncare câte o duzină, o duzină şi jumătate de muşte uscate pe zi. ‘’

această mică poveste am desprins-o pentru zebra lui timebomb din  piesa nevinovăție scrisă de mm dea loher

Bun venit pe blog, Arad. Începe o nouă zi în orașul sub Ce Ghe Falcă. Cum vă simțiți? Nu pășiți pe trotuare. Nici nu aveți cum. Sunt pline de mașini. Dar dacă totuși găsiți o stradă liberă vă rog să fiți cu ochii în patru. Cad ornamente.
Să strângem rândurile că vremile e teribile. Sunt că e mai multe. Cum spunea Țache dacă tot suntem puțini de ce să nu fim și împreună. Un nene din cale-afară de fericit mi-a cerut aseară ceva pentru el. Nu prea am nimic care să ți se potrivească, i-am răspuns. Păcat. Te-aș fi învățat cum e să mori. Tu știi să mori? l-am întrebat. Da, mi-a răspuns, eu voi muri prost ca Falconeti Chiorul. Bănuiesc că e vorba despre un film serial mai vechi dar nu îndrăznesc să mă pronunț că nu-l mai țiu minte. Dacă venea cu ceva din Californication poate mă dădeam știut.

Ce-ați mai executat? Văd țara mea ca un uriaș pluton de execuție la discreția patronului care ordonă apăsat: azi executăm șireturi pentru că asta se cere pe piață. Basta, am vorbit destul despre ierbarul cazon. Ne oprim, altfel o să damblagim poate ne înrolăm, ne afganistanizăm. Eu mi-am văzut de ghetele mele. De haine. Mă irosesc în încordări de act (dramatic, ce crezi?)lângă regizorul cu mușchi de oțel. Azi am audiție de chiar cu Mănuț. Cu toate că mi-aș fi dorit să fiu la Naționalul din București. M-a invitat meșterul Caraman. Are loc o dezbatere deschisă despre condiția dramaturgului contemporan. Dacă merită ajutată prin proiect de lege dramaturgia autohtonă sau s-o lăsăm de capul ei așa cum s-a descurcat până acum.

Voi ce credeți? Pe bune, sunt curios.

Se vorbește mult despre pensii. Sărăcia e rea. Pe vremuri pensia era aur. Acum e fata morgana. Muncești mori, nu muncești tot mori. În rest bei. Bukovski ăsta zicea că omul bea când își înneacă amrul, când e fericit bea pentru că sărbătorește iar în rest bea și așteaptă să i se întâmple ceva, bun sau rău. Cu riscul să mă repet, chestiunea asta cu pensiile îmi amintește de o povestire din folclorul bulgar. Comprimată, sună cam așa. Un cal a muncit toată viața pentru stăpânul lui crezând că la bătrânețe va avea un loc uscat unde să-și întindă ciolanele obosite, fân și nițică apă. Dar s-a înșelat.

În schimb nu se mai aude nimic de vaccinul antigripal. A muri actorul de la cîrcotași, Domnul să-l ierte, șmecherii i-au aruncat în cârcă diagnosticul de porcină, s-au făcut cozi, comenzile au fost onorate cine trebuia să ia banii i-a luat. Efectele acestui vaccin vor fi mușamalizate. Rețeta e veche. Unchiul Bush a susținut primul vaccin antigripal pentru că avea afaceri cu producătorii. Datorită acestui vaccin tulpina de virus s-a ramificat și înmulțit rapid. Băieții i-au spus gripă aviară pentru care aveau pregătit un alt remediu. Acesta a ajutat virusul să degenereze în formă porcină, probabil că acum băieții pregătsc gripa vacii. La noi se va chema gripa vacii nefurajate, nu de alta dar suntem săraci. Eu recunosc. Ce zici, malficule? Parcă tu mi-ai spus Peter sărăntocul. Toate acestea le știu de la vecinul meu Loici. Doru Nica mi-a povestit ieri despre corpul astral iar cheltuielile se plătesc luna aceasta cu o zi mai devreme.

Nu am reușit să deschid televizorul. Se dădea în reluare emisiunea aia pentru copii supradotați, aia cu fata Barbii și fata moșneagului, adică Monica by Porumbeanu. La jocurile olimpice nu mă uit că nu știu ce să beau lângă. Hai că la meciurile de fotbal se bea bere, da la sporturile de iarnă ce-o merge? Poate vin fiert cu scorțișoară și sporuri tăiate. O bilă albă pentru Emiluț Boc. Mănâncă clisă. De unde? De acasă. Atunci se explică de ce l-a uns Băse în funcția de premier.

Pe curând. Vă mulțumesc că ați cumpărat baliverne de la Mandea. Inevitabil, sunteți mulțumiți de blogul meu? Mai poftiți pe la mine.

Nu cred că vă doriți să știți cum e să fi aruncat într-un dormitor comun plin de malaci tatuaţi cu sirene ori inimi arzânde înconjurate de spini. Pinguinule, starea sănătăţii tale s-a înrăutăţit mi-a șuierat pe sub mustață un maldăr de carne cu ochi care conducea supliciul anti-depresiv. Te cam doare-n cur de veteran. Nu, am răspuns încet. O voce tainică îmi șoptea c-ar fi bine să mă supun şi să tac. Te doare în pl de veteran mi s-a şoptit iarăși în urechea dreaptă. Mă doare inima, așa mi-au spus alții că ar fi bine să răspund. Păi vezi că eşti bolnav. M-au dezbrăcat gol puşcă şi m-au înghesuit cu forţa într-un dulap îngust din tablă, pe care scria RAZE cu un creion chimic înmuiat în salivă. Apoi au întors cutia metalică întors pe toate feţele, de cîteva ori s-a nimerit să stau în cap. Dădeau fără jenă cu pumnii, cu picioarele în tabla ruginită dar al dracului de rezistentă. Fă ca broasca, fii pisică, latră, mugeşte boule, altfel nu  ies bine razele. După o oră s-a făcut linişte pentru că Dumnezeu e bun şi trimite linişte din când în când. Am ieşit cum am ieşit din dulap. Pe întuneric am răsturnat un bidon măricel cu cremă pentru bocanci. Nu mă voi plictisi în această noapte. Mă aşteaptau două sute de perchi. Bocanci de la 45 în sus. Veteranul trăia pe picior mare. M-am apucat de cremuit, de lustruit, aşa cum mă aflam, în curul gol. Cînd ieşeai de la raze nu mai aveai putere să cauți piese de îmbrăcat din ținuta proprie. Luna roşie din pricina secetei atârna în fereastră întocmai ca un lămpaș japonez, eu trăgeam la cremă şi la spus bancuri. Aşa era legea să spui bancuri în timp ce întinzi smoala pe ghete ca nu cumva, veteranul să-și aducă aminte de trecut ori mai rău, de prezent. Tactica era să-l proiectezi într-un viitor luminos la care visa întins în pătuţul lui cu număr de inventar. Eu depănam bancuri. Nu dormea nimeni. Nu râdea nimeni. Pe ăsta l-ai mai zis, se mai auzea câteodată vocea răgușită a sergentului.

A doua zi, drept recompensă pentru că nu m-am împotrivit şi nici n-am dat pe nimeni în gât la superiori, am fost invitat la video. Prin urmare am traversat un lan de floarea soarelui ce înconjura noua cazarmă și ne-am oprit la o baracă părăsită. Acolo fusese pe vremuri cazarma. Pe o ușă scria video. Am intrat în prima încăpere şi ne-am aşezat pe cărămizi, butoaie goale, cauciucuri. Primul film costa trei lei. Nici vorbă de aparat de proiecție sau ceva asemănător. A ieşit un ţigănuş dintr-o spărtură în perete şi ne-a luat banii. Înșepem, ne-a mai zis. După o perdeluţă prinsă în piroane aştepta sora lui mai mică. El s-a apucat să cânte o melodie bătând ritmul pe genunchi cu ajutorul unei sticle de plastic în care strecurase grăunțe de porumb, micuţa sirenă se rotea în jurul lui. Ăsta era fimul. La sfârşitul jocului ţigăncuşa ne-a arătat scurt ţâţa dreaptă. Hap-hap. Apoi am plătit pentru a doua proiecție, aceeaşi poveste, un pic mai lungă, logic, un pic mai scumpă. Doar că de data asta garoaia ne-a arătat amândouă ţâţele cu sfârcuri mici, vinete în vârf. Ţin minte că sânul stâng era julit un pic în partea de jos. Am vrut s-o tai pe fereastră, oho,  palma veteranului care se lăfăia pe ceafa mea s-a opus bărbătește. Am tras cu coada ochiului în jur. Nimeni nu se uită la ţigancă, toată lumea era cu ochii pe mine. Abia atunci m-am prins, căcănarii ăştia care veniseră în armată doar cu câteva luni înaintea mea şi care credeau că asta le dădea dreptul să pună stăpânire peste întreaga mea ființă m-au adus aici doar pentru a fi martorii primului meu contact sexual.

Al treilea film era cel mai scump, cinşpe lei. Ţiganca stătea întinsă pe o pătură furată din cazarmă şi toţi treceau pe la ea. A venit și rândul meu. Mă rugam să nu vomit peste carnea ei încinsă. M-am aplecat peste trupul ei gol şi i-am sărutat mâna. Dacă ar fi fost posibil i-aș fi oferit și o floare mică. O albăstrea. Nu mi-a fost ruşine de rânjetul ei, nici de rîsul lui fratesu’. N-am mai simţit frică și nici durere când mi-au dat cu bocancii în gură pentru că nu vroiam s-o fut. Veteranii lu’peşte. Dă-i în mă-sa. Șefule nu putem să-ți dăm banii înapoi că ai văzut-o pe soru-mea goală.

Cam asta se petrecea zilnic în raiul cazon împărţit sistematic pe zile şi nopţi în aşa fel încât să nu ţi se facă greaţă de-atîta frumuseţe.

Acesta e primul meu blog. Sunt dator cu o explicație referitoare la textul din motto. Lucian (Valeriu – firește) mi-a cerut un text care să mă reprezinte. Mi-am privit repede rucsacul și-am descoperit că pe un dreptunghi din tablă de aluminiu stă scrisă chestia asta I m a big lion, I m a local lion. Expresia e binișor englezită chestie care mă cam irită, dar asta e. Rucsacul este un accesoriu de care nu mă prea despart. Așa că vă invit să aruncăm împreună o privire în rucsacul meu cu impresii. La treabă.
Nu am întâlnit individ mai fericit, în expresie cel puțin, așa cum este El, cumpărătorul care iese de la marketul al cărui nume l-am citat mai sus…nume ales la întâmplare,  putea să fie pomenit orice nume de stăvilar comercial că tot aia era… nimeni, dragilor, nu zâmbește mai împlinit decât El, nea omul care pășește cu ciliga plină de achiziții către portbagajul autoturismului proprietate personală. De unde tragem concluzia că zeul Super Preț și zeița Ofertă și-au făcut din belșug datoria, revărsând asupra cumpărătorului practicant întreaga desfătare promoțională.

Accesul în lăcașul de achiziții se face pe baza unei monezi de cincizeci de bani în schimbul căreia primești un coș metalic numai bun de umplut cu ofrande. Te inundă din diferite difuzoare o serie de voci plăcute care te îndrumă în locurile cele mai căutate de cumpărătorii credincioși, cele mai îmbietoare Reduceri. După ce zăbovești îndărătul unor astfel de standuri simți că fericirea de a fi posesorul unor produse la prețuri incredibile șterge urmele micilor nefericiri provocate de venituri vremelnice.

Se simte peste tot influența marilor culturi, am întâlnit fasole, ceapă, usturoi și cartofi din China, ulei de măsline sau chiar măsline din Grecia, detergenți italienești, murături din Bulgaria, vinuri din Spania și muștar de la Tecuci. Se pare că datorită acestei mega – acoperiri planetare în scurtă vreme noua religie va câștiga tot mai mulți adepți. Întrerup un pic relatarea, fraților, trebuie să mă reculeg rapid, se anunță o ofertă zdrobitoare la peștele pangasius. Acest soi de pește este crescut anume în ape alese și destinat în exclusivitate cumpărătorilor din templu. Nu pot să vă descriu starea de bine care mă cuprinde când amușin aroma rece degajată de fileurile pangasius, brichetele pangasius sau crochetele pangasius. Dacă ați văzut însemnul unei pește pe capota unei mașini atunci ați recunoscut imediat consumatorul de pangasius.

Poate doar super oferta la prosoape de bucătărie sau copănelele de Bacău să mă mai aducă într-un asemenea hal de beatitudine democratică. La scule și unelete sunt cei care au experimentat de-a lungul anilor diferite cazne pentru a-și păstra credința într-o viață îndestulătoare și iată acum au de ce să se minuneze. Ea există. Societatea de consum se apropie cu pași repezi către recunoașterea Produsului drept idol binefecător. În loc de gânduri bune către Domnul avem reclame din cinci în cinci minute. Oare dacă am înlocui reclamele de la radio și de la televiziuni cu mici clipe în care să reflectăm asupra propriei deveniri oare ce s-ar petrece? Îmbuibă-te, frate, oferta de mâine va fi și mai puternică. Și tot așa până la reducrea finală.

Dacă ar mai fi în viață Simeon Liftnicul(ăsta era un nene din Bacău care trăia în lift și făcea minuni acolo)i-aș propune o viață mai bună și l-aș îndruma către rafturile din marketuri. Să stea acolo și să se producă, între fistic și pleurotus. După trecerea prin fața caselor de marcat o voce însoțită de un zâmbet naiv te va întreba: sunteți mulțumit de magazinul nostru? Zi de zi, cas de ceas, an după an, miresele cu ecusoane nu vor obosi să-ți adreseze aceeași întrebare. Iar eu închei aici, nu înainte de a vă zâmbi cu gura până la bancomatul din colț și de a vă întreba: sunteți mulțumit de blogul meu?